Crăciun 2023, Vâlcea - oameni în vârstă care trăiesc din ajutorul vostru 💙
Înainte de fiecare sărbătoare, ne luăm hainele comode și plecăm din rutina zilnică, lăsăm în urmă tumultul orașelor, și ajungem în județul Vâlcea, la Horezu, la bunici.
Noi aici ne facem sărbătorile, ne punem cadourile sub brad, muncim la împachetat sarmale și la învârtit în oale.
Pe o rază de 15-30 de km de Horezu, însă, ne lovim de o altă realitate, a aceluiași an, a aceleiași țări. .
Bătrânii nimănui își așteaptă sfârșitul în foame, frig și uneori mizerie, pentru că nu mai pot să-și poarte de grijă și nimeni altcineva nu o face pentru ei.
Îi doare tot. Îi doare frigul, îi doare foamea, dar mai mult îi doare singurătatea. În fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, aceste suflete trăiesc nădăjduite, în propria durere, fără putere de a-și striga of-ul.
Cele două bătrânele sunt surori. Una dintre ele este paralizată la pat, de câțiva ani, cealaltă încearcă, așa cum poate, să își îngrijească sora. Pensia lor se duce către o doamnă care vine și le face curat.
În cămăruța mică, de 2 pe 2 metri, măcar au lemne iarna, să se încălzească. Mai bine cald și foame, maică.
Acum 2 ani le-am pus scări la casă, altfel nu cred că am mai fi vorbit de Crăciun. Pachetele pe care le ducem cu ajutorul vostru le asigură mâncarea necesară.
Ne așteaptă de fiecare dată și ne mulțumesc. Ar sta cu noi de povești zile în șir. Singurătatea e cea mai apăsătoare, chiar și în situația de față, când sunt două suflete.
Mă întreb, dacă n-am fi noi să mergem pe la ele, și dacă n-ați fi voi să ne ajutați financiar, ce s-ar întâmpla cu ele?
O bunică își crește singură nepotul.
O doamnă, care nu are pensie (oare cum e posibil!) trăiește din banii primiți la morgă, îmbălsămând corpuri neînsuflețite.
M. a rămas fără ambele picioara, în urma unui acident. Cămăruța din sat e tot ce vede zi de zi. Iar cei care mai au picioare, nu și le mai simt de bătrânețe.
Și-au pierdut toți partenerii de viață. Și totuși, mai au putere să râdă și chiar le place să facă câte un selfie cu noi. 🙂
Discrepanță între globulețele de plastic cu ciocolată înauntru și mâinile îmbătrânite.
O verighetă stingheră, o urmă a femeii care a fost, o urmă a fericirii trăite, sau a bătăilor primite.
Respect pentru ceea ce le-a oferit viața, chiar dacă, pentru majoritatea dintre noi, ceea ce le-a oferit lor viața înseamnă aproape nimic.
Miroase a iarnă și în casă. Durerea constantă probabil are mirosul ei tăios.
Au fost odată oameni întregi. Cu carte de muncă, cu job-uri la care au stat o viață.
Au ajutat comunitatea, tot satul primea cozonaci frământați cu grijă.
Acum, din cauza problemelor de mobilitate au ajuns să nu-și mai poată purta de grijă, să nu-și mai poată face de mâncare, nu mai pot tăia lemne să se încălzească și nu mai pot să-și întrețină gospodăria.
Așa că trăiesc în paragină, în frig și în foame, dacă nu le trece nimeni pragul.
De fiecare dată când îi vizităm NU ne rezumăm doar la donații. Aducem și puțin ajutor în casă și cel mai important – vorbim și le aducem bucurie, speranța.
Pentru moment, fiecare clipă este a lor. Fiecare clipă este dedicată lor.
Cu ajutorul vostru am reușit din nou să facem 18 pachete, a câte 30 de kilograme fiecare.
Vă mulțumim!
